Od ă ( î n metru antic )

1. Odă( în metru antic )

2. Incadrarea autorului în literatura română : “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. Este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”. ( M. Eliade )

3. Încadrarea poemului în opera autorului: • “Odă ( în metru antic )” face parte din ultima etapă a creaţiei eminesciene, cea bucureşteană. • Aceasta este perioada capodoperelor. • Acum definitivează “Luceafărul”, “Glossa”, “Scrisorile”( 1883 ). • Tema comună a tuturor acestor texte este destinul omului de geniu în societate.

4. Geneza: • Prima variantă datează din perioada studiilor berlineze ( 1873 ) şi se intitulează “Odă pentru Napoleon”. • Eminescu lucrează aproape 10 ani la acest text. Împăratul Napoleon e înconjurat de ocean, motivul insulei sugerând izolarea şi faptul că omul superior e neînţeles de oamenii de rând. Napoleon e înfăşurat tot timpul în mantia sa cenuşie. • Poezia are 11 variante.Se trece de la imaginea împăratului singur şi neînţeles la imaginea poetului. Napoleon la Elba

5. Eminescu se inspiră din poezia lui Horaţiu (poet latin ), de la care preia structura strofei safice= 3 versuri safice( = 11 silabe ) + 1 vers adonic ( 5 silabe ). Poezia nu are rimă. • Eminescu a tradus cele mai cunoscute ode, epistole şi satire horaţiene, încercând să respecte cât mai fidel structura ritmică din original. • Versul safic are următoarea structură prozodică:troheu + spondeu + dactil + dipodie trohaică(-U/- - / -UU/ -U/ -U)Versul adonic: 5 SILABE: 1 dactil + 1 troheu : -UU -U • Eminescu nu va putea respecta această succesiune de celule ritmice, însă va păstra poziţia accentelor din structura ideală a strofei safice. Horatius Sapho

6. Eminescu era fascinat de chipul titanian al împăratului Napoleon, convertit treptat în imaginea geniului neînţeles şi cu un destin dramatic. • Această invocare a împăratului Napoleon trădează, prin analogie, chipul tainic al omului şi poetului Eminescu, şi el geniu superior şi neînţeles.

7. 4. Gen şi specie: liric, odă ( aparent imn închinat lui Napoleon ) - în realitate= MEDITATIE FILOSOFICA ; Lirismul subiectiv : prezenţa mărcilor eului liric: verbele şi pronumele, adj. pron. pos. de persoana I: „credeam”, „ochii mei”, „focul meu”, „pe mine / Mie redă-mă”. 5. Tema: geniul ( + moartea, iubirea, cunoaşterea) Au avut loc repetate modificări ale poemului, de la cele 13 strofe iniţiale trecându-se la 8, la 7 şi, în sfârşit la cele 5 strofe ale versiunii finale. Cititorul neavizat, care nu cunoaşte trudnicul efort de decantări succesive, n-ar putea ghici munca de artizan, de bijutier a poetului pentru a obţine o formă perfectă, în acord cu finalul profund şi abscons al Odei. Trecerea de la împăratul Napoleon la poet este realizată prin invocarea unui zeu nou, Apollo, zeul muzelor.

8. 6. Structură şi compoziţie= 5 strofe Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii, I. Confesiunea geniului • tema morţii, tema cunoaşterii; • motivul înălţării privirii spre cer= al aspiraţiei spre absolut: Platon: La inceput, sufletele pluteau între cer şi pământ. Cele care au reuşit să se înalţe , ajungând în cer, au devenit ZEI. Celelalte, s-au lovit de bolta cereascăşi au căzut pe pământ. Din amestecul sufletelor cu lutul s-au născut oamenii. De atunci, omul înalţă privirea spre cer, sperând, vreodată, să devină zeu. De atunci, omul aspiră spre absolut. • motivul mantalei, motivul stelei; • tema singurătăţii ( = geniul este singur şi neînţeles ); • IMPERFECTUL POVESTIRII.

9. INCIPIT: Debutând „ ex abrupto" cu un vers ce a contrariat şi a fascinat, poezia scrisă în manieră antică reflectă tendinţa clasică a formei perfecte, dar şi zbuciumul romantic al unui geniu rupt între condiţia sa superioară, nesupusă spaţiului şi timpului şi condiţia omului de rând. • Dihotomia spirit-materie permite considerarea Odei (in metru antic) ca prima poezie cultă existenţială românească. • „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" este versul dilematic şi tragic al poemului, care explică sfâşierea interioară a poetului. • „A învăţa să mori" implică, obligatoriu, neliniştea neantului. Geniul nu poate învăţa să moară pentru că „moartea" sa nu este decât o trecere în absolut. • Moartea pe care o va învăţa poetul este cea care va descătuşa forţele ascensionale ale spiritului. Din perspectivă ezoterică, moartea însuşită de poet nu este decât o schimbare profundă pe care acesta o trăieşte prin iniţiere.

10. „Infăşurarea" în mantie pare a fi o reminiscenţă din prima versiune a poeziei, care îl prezintă pe Napoleon în mantia sa cenuşie. • Dar aceasta poate simboliza şi un anume „rang" al poetului, reprezentându-l ca pe un individ de excepţie. învelirea în mantie sugerează, ca şi în cazul călugărilor, interiorizarea şi căutarea lui Dumnezeu şi implicit, abandonarea totală a materialului.

11. Al treilea vers ( “Ochii mei nălţam visători la steaua” )surprinde poza romantică a geniului care aspiră spre absolut, spre infinit, amintind de celebrul mit platonician al „înălţării privirii spre cer". • Recuzita romantică este abundentă : „ochii visători", motivul stelei, tema singurătăţii.

12. Privirea devine simbolul părţii eterne, spirituale a poetului care tinde spre absolut. • Singurătatea este, de fapt, orgoliul geniului şi chinul omului de rând.

13. Când deodată tu răsărişi în cale-mi,Suferinţă tu, dureros de dulce...Pân-în fund băui voluptatea morţii Nendurătoare. • Apariţia suferinţei • suferinţa este personificată (=femeie); • se trece de la persoana I la persoana a II-a; • tema iubirii+ tema morţii; • OXIMORON= asocierea a 2 termeni care se opun= “dureros de dulce” +”voluptatea morţii / Nendurătoare”. SABIN BALASA

14. In atmosfera contemplativă şi spiritualizată la maxim îşi face brusc apariţia „suferinţa". • Folosirea perfectului simplu sugerează acut durerea pricinuită de o acţiune terminată recent: „apăruşi", „băui". • Personificarea suferinţei şi folosirea apelativului pronominal „tu" ambiguizează discursul liric, opţiunile fiind suferinţa-femeie sau suferinţa-condiţie umană (condiţia omului superior, care este legat irevocabil de o mână de pământ). • Ultima interpretare nu este deloc hazardată. Exemplele cele mai edificatoare, e drept, dintr-un alt registru spiritual, sunt: rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsemani (când latura umană estemult mai puternică decât cea divină şi este ispitită să anihileze absolutul din ea) si celebra interogaţie de pe cruce: "Eli, eli , lama sabahtani".

15. Cuvântul „dureros" poate sugera faptul că elevaţia spirituală se poate obţine doar prin durere, prin depăşirea probelor iniţierii. • Oximoronul „dureros de dulce" explică mai clar dubla condiţie a geniului, sfâşiat între două porniri contradictorii, una spre cer şi una spre pământ. • Durerea se datorează faptului că geniul este conştient că omul din el este atras de frumuseţile obişnuitei vieţi umane. • Suferinţa este o ispită care provoacă, în cel conştient de ea, remuşcarea. • Actul de a bea „pân-în fund voluptatea morţii / Nendurătoare" aminteşte • inevitabil, de sfântul Graal, cupa din care a băut Iisus la cina cea de taină, • când şi-a prezis destinul, dar şi cupa în care i-a fost adunat sângele • prelins din răni. • „Voluptatea morţii / Nendurătoare" se constituie într-un alt oximoron, • pentru a sublinia din nou dubla condiţie a omului care aspiră spre ideal, • spre absolut, dar este legat pentru totdeauna şi de pământul din care s-a • născut.

16. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,Ori ca Hercul înveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. • Suferinţa geniului , comparat cu Hercul şi Nessus • motivul focului / mării; • prezent+ conjunctiv. SABIN BALASA

17. Hercule, Deianira şi Nessus Hercule= fiul lui Zeus şi al pamântenei Alcmena, soţia regelui Amphitryon; = H. se cǎsǎtoreşte cu Deianira, care va fi rǎpitǎ de centaurul Nessus, care o iubea; = H. îl rǎneşte cu o sǎgeatǎ otrǎvitǎ; = Pânǎ când Hercule ajunge pe malul pe care se aflau cei 2, Nessus o sfǎtuieşte pe Deianira sǎ moaie o hainǎ în sângele lui otrǎvit, spunându-i cǎ, purtând-o, Hercule se va întoarce la ea, indiferent dacǎ ar fi început sǎ iubeascǎ o altǎ femeie. = Dupǎ un timp, reîntorşi acasǎ, Deianira devine geloasǎ; pentru a-şi recǎpǎta soţul, foloseşte haina muiatǎ în sângele lui Nessus. = Aceasta se lipeşte de pielea lui Hercule şi îl arde atât de tare, încât eroul preferǎ sǎ-şi înalţe singur un rug şi sǎ ardǎ, decât sǎ mai suporte chinul. = De pe rug, Hercule este luat în Olimp, devenind nemuritor.

18. Eul liric oscileaza permanent între două ispite. Acest lucru va genera chinul insuportabil, comparat cu cel provocat de arderea de viu: „Jalnic, ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul înveninat de haina-i". • Sintagma „ard de viu" sugerează suferinţa, dar şi trăirea conştientă a combustiei interioare si se integrează perfect întregului vers care marchează acuitatea durerii: „jalnic", "ard de viu", „chinuit". • Acest rug simbolic marchează sublimarea, distrugerea pasiunilor, a învelişului trupesc, arderea a tot ce se opune elevaţiei. • Invocarea celor două personaje mitologice, Hercul şi Nessus are rolul de a crea o mitologie personală, sugerând, poate, chinurile poetului datorate propriilor iubiri (ambele personaje vor muri din dragoste pentru Dejanira).

19. Sintagma „focul meu" sugerează faptul că suferinţa pe care o îndură i se datorează lui în cea mai mare măsură. • Rugul nu este unul exterior, perceptibil prin simţurile comune, ci unul lăuntric, ascuns şi din acest motiv mai mistuitor. • Imaginea rugului este o metaforă a propriei sfâşieri, este o aluzie la necesitatea depăşirii unei probe existenţiale pentru a-şi regăsi, ca o răsplată intrinsecă, liniştea iniţială. • Combustia este înfăţişată la dimensiuni hiperbolice, eul poetic atingând dimensiuni macrocosmice: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării". • Prin aceeaşi tehnică a ingambamentului se pune în relief intensitatea arderii, care nu poate fi oprită nici măcar cu „toate / Apele mării".

20. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,Pe-al meu propriu rug ,mă topesc în flăcări...Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? • Reînvierea mitică • motivul visului; • motivul focului ( suferinţa, purificarea ); • prezent+ conjunctiv. Phoenix = pasăre fabuloasă, despre care vechii egipteni credeau că apare o dată la500 de ani; în mitologia greacă este o pasăre alegorică, având însuşirea de a se autoincendia periodic şi a se regenera, apoi, din propria cenuşă. SABIN BALASA

21. ZEUS • Strofa a patra reia, la un nivel mitologic, imaginea rugului pe care şi-l înalţă Hercule pentru a-şi înceta chinurile insuportabile, dar şi imaginea apoteotică a înălţării în Olimp a eroului, din mijlocul flăcărilor. • Dubla descendenţă a lui Hercule, pământească, prin Alcmena şi divină, prin Zeus, îşi are corespondent în sâmburele divin din geniu, dar şi în natura sa umană.

22. Interogaţia „Pot să mai renviu" introduce un alt personaj fabulos, care prin autocombustie se regenerează la infinit, pasărea Phoenix. • Convingerea eului liric este că, prin trăirea deplină a unei experienţeumane, reuşeşti să accezi la absolut, ajungând la purificare, la iluminare.

23. Aspectul negativ al focului (pasiunii),prin faptul că sufocă, distruge este anihilat de epitetul „luminos", care implică aspectul spiritual, iniţiatic al acestei probe. Ca urmare a acestor procese de sublimare, de spiritualizare prin ardere şi mistuire, poetul are acces la purificare şi la regenerare. • Sintagmele „Apele mării" si „Pasărea Phoenix“ sugerează o ipostază neptunică a geniului sau ipostaza fabuloasă a regenerării, marcând proteismul genialităţii, eterna căutare şi regăsire spirituală.

24. Mihai Eminescu scria pe un manuscris: “Eu sunt budist”. Budiştii credeau în Nirvana. Nirvana • “stingere”( în sanscrită ); • ( în religia budistă, în filosofia indiană ) stare de fericire, realizată prin eliberarea de grijile vieţii, de suferinţe şi prin contopirea sufletului individual cu esenţa divină, cu ajutorul contemplaţiei şi al ascezei. • repaosul absolut al sufletului, pentru că acesta nu se mai reincarnează şi se eliberează definitiv de suferinţǎ ; • loc al fericirii depline, totale; • drumul către Nirvana= drumul izbăvirii, al atingerii Absolutului. 2 3 1 5 Reincarnare ( DOOM2) = trupul omului moare, dar sufletul lui se naşte în alt corp, cel puţin de 7 ori. Dacă nu e pregătit să treacăîn Nirvana, ciclul reincarnărilor se reia. 4 6 Vointa de a trăi ( Schopenhauer, preluând ideea de la indieni ) = dorinţa omului de a se naşte din nou, deoarece în viaţa anterioară nu şi-a împlinit toate dorinţele ( iubire, bogăţie, glorie ); specifică omului de rând. 1 4 5 7 7 3 NIRVANA 2 6 2 6 7 1 3 4 5 SAMSARA= ciclul reincarnarilor

25. Piară-mi ochii turburători din cale,Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri linistit, pe mine Mie redă-mă! Ataraxie=termen filozofic din antichitate; recomandă starea de linişte, de seninǎtate sufleteascǎ obţinută prin detaşarea de frământǎrile lumii. • Renunţarea şi retragerea în sine • Rugăminte= blestem = imprecaţie; • imperativ: “piară”, “vino”, “redă-mă”; • conjunctiv: “să pot muri”. SABIN BALASA

26. Imperativul-imprecaţie din final („Piară-mi ochii turburători din cale") se constituie într-un refuz conştient şi hotărât al ispitei umanului. • Construcţia „vino iar" conţine cuvinte care denumesc atitudinea voluntară, prin verbul la imperativ „vino" şi dorinţa de a reveni la condiţia iniţială, olimpiană, netulburată si ferită de ispite „lumeşti". • Adverbul iterativ „iar" pare a uşura reintegrarea în vechea stare, dar sugerează şi forţa şi impasibilitatea geniului. • Invocarea „nepăsării triste", rugate să revină are ca scop moartea liniştită prin recăpătarea sinelui. • Ce înseamnă moarte liniştită? • Această moarte are un sens simbolic, similar botezului, care înseamnă, de data aceasta prin scufundarea în apă, să mori pentru starea ta de nedesăvârşire şi să renaşti pentru viaţa superioară, dobândită prin iniţiere.

27. Redobândirea sinelui semnifică renunţarea la una dintre valenţele personalităţii sale, bineînţeles, renunţarea la umanul, la materialul din el. • In aceeaşi tonalitate sunt scrise şi ultimele versuri ale Luceafărului, care surprind deja detaşarea geniului de ispita umanului. • Geniul este supus complexului luciferic al „căderii" în lumea comună. • Aici va trăi sentimentul suferinţei provocate de iubire. Unica soluţie va fi detaşarea de efemeritatea şi zbuciumul lumii şi izolarea mândră. • De la imperfect şi perfect simplu se trece la prezent, pentru a sugera un chin etern, un conflict permanent între spirit şi materie, care are loc în orice fiinţă umană.

28. Stil: • formă clasică ( forma fixă a strofei safice ) + • fond romantic: • tema geniului, • motivul stelelor, • tema singurătăţii, • motivul visului . SABIN BALASA SABIN BALASA

29. CLASICIn Oda (în metru antic), ca şi în Glossă, Eminescu aspiră spre perfecţiunea formală, de factură clasică, prin supunere la rigorile strofei safice, adică prin respectarea tiparului rigid al unei poezii cu formă fixă. ROMANTIC Dacă în Glossă cugetătorul este izolat în nemurirea sa rece, personajul liric din Odă trăieşte experienţa iniţiatică la nivelul simţurilor ardente (motivul focului), el are şansa sau poate obligaţia de a depăşi neliniştea, patimile specifice omului de rând.

30. Odă (în metru antic) este o ermetizare, la nivelul ideilor,a poemului filosofic “Luceafărul”. • Geniul din Odă (în metru antic) deţine, la începutul poeziei, cunoaşterea raţională-prin intelect. De aici liniştea şi echilibrul olimpian. • „Suferinţa", „iubirea" sau umanul il ispiteşte cu posibilitatea cunoaşterii prin afect. • Această ispită este foarte puternică, dar, ca şi în Luceafărul şi în balada barbiana “Riga Crypto si lapona Enigel”, este în final depăşită. • Protagonistul încercărilor iniţiatice va reuşi, prin cunoaşterea de sine, să ajungă la cunoaşterea ultimă, cunoaşterea absolută. • Geniul izbuteşte să se sustragă „cântecului de sirenă" al lumii, voinţei de a trăi şi se apropie treptat şi definitiv de intrarea în Nirvana. Concluzie:

31. Bibliografie: • G. Călinescu, Limbi şi literaturi clasice. Orientale în Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, vol. II. • Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Bucureşti, Ed. Artemis, 1995. • Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1977. • Perpessicius, De la Napoleon la Odă în metru antic în Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989. Imaginile sunt preluate de pe Internet Fondul sonor: Recitarea poetului Adrian Păunescu ( disc vinil )