RELAŢIA STAT- PIAŢĂ ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE Prof. univ. dr. ec. Anca Otilia DODESCU

1. RELAŢIA STAT- PIAŢĂ ÎN CONTEXTUL CRIZEI ECONOMICE Prof. univ. dr. ec. Anca Otilia DODESCU Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea din Oradea Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

2. CUPRINS • Introducere • Ce este statul? • Statul şi economia • Public vs. Privat • Statul în sens economic • Componentele principale ale sectorului public • Administraţiile publice centrale şi locale • Organismele de protecţie socială • Întreprinderile publice • Coordonatele mecanismului de implicare a statului în economie • Premise teoretice • Lista argumentelor care pledează pentru implicarea statului în economie (1) • Lista argumentelor care pledează pentru implicarea statului în economie (2) • Modalităţile specifice de implicare a statului în economie • Rolurile statului în economie Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

3. Rolul alocativ al statului • Disfuncţiunile de alocare ale pieţei şi rolul statului • Criteriul lui pareto • Costul de oportunitate al implicării statului • Bunurile colective şi efectele exterioare • Rolul distributiv al statului • Disfuncţiunile de distribuţie ale pieţei şi rolul statului • Inegalităţile economice • Criteriul distribuirii juste • Alternative şi căi de acţiune guvernamentală în scopul redistribuirii • Rolul reglator al statului • Disfuncţiunile de reglare ale pieţei şi rolul statului • Statul - “dirijor”sau “stabilizator” al economiei • Disfuncţinile pieţei versus disfuncţiunile Statului şi criteriile acţiunii publice • Transparenţa imperfectă • Separarea costuri – venituri • Dificultăţi de evaluare a producţiei şi performanţelor sectorului public • Inexistenţa controlului eficienţei activităţii publice • Dependenţa de aparatul birocratic • Criteriile acţiunii publice Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

4. CE NE PROPUNEM? • Nu ne propunem o abordare părtinitoare, din perspectiva unei anumite doctrine economice sau a unui anumit curent politico-ideologic, şi nici o abordare tradiţională a Statului, ca factor exogen al mecanismului economic, dotat cu putere, autoritate, voinţă, ostil pieţei libere sau, dimpotrivă, reparator, protector, binefăcător pe terenul acesteia. Considerând Statul democratic – creaţie umană, prin definiţie imperfectă, dar care funcţionează după reguli constituţionale, pe baza unor mecanisme democratice aflate sub controlul cetăţenilor alegători; iar sectorul public – componentă intrinsecă a mecanismului economic de ansamblu; ne propunem o abordare pragmatică, normativ- instrumentală a compromisului piaţă-Stat. • Pornind de la convingerea că Statul poate avea un rol progresist în economie, dacă orice acţiune publică respectă etica economiei de piaţă, ne propunem să oferim o imagine complexă atât a aspectelor pozitive ale Statului ca actor economic cu un bogat repertoriu de roluri (alocativ, distributiv, reglator), dar şi limitelor, disfuncţiunilor Statului care motivează retragerea sa din anumite sfere ale activităţii economice sau integrarea raţionalităţii economice în procesul de decizie publică. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

5. INTRODUCERE • Raporturile Stat–economie au constituitobiectul unor dezbateri publice aprinse, de cele mai multe ori polemice. În mod paradoxal, vechea temă de cercetare a raporturilor Stat-economie îşi păstrează mereu actualitatea şi fertilitatea. Probleme ca funcţiile Statului, gradul de implicare a Statului în economie, mărimea optimă a sectorului public, graniţa sector public - sector privat, deznaţionalizarea, privatizarea, birocraţia, raţionalitatea deciziei publice etc. ocupă un loc important atât în dizertaţiile teoretice, cât şi în discursul cotidian. Explicaţia este legată de realitatea deosebit de palpabilă a creşterii greutăţii sectorului public în economiile de piaţă actuale, denumite din acest motiv “economii mixte”. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

6. În contextul actual, al crizei economico-financiare, polemica Stat–piaţă pare să fi devenit subiectul preferat de dezbatere. Bătălia se dă, de fapt, între ideologii şi doctrine – dreapta versus stânga, liberalism versus socialism, neoliberalismversus neokeynesism, al căror vârf de lance este fie statul, fie piaţa. • Mai mult, criza actuală a adus din nou în prim plan, la fel ca şi celebra sa predecesoare- Marea Criză din 1929-1933, războiul alternativelor capitalism versus socialism, ca sisteme sociale de preferat, de salvat sau de instaurat, de ce nu?!, chiar şi prin revoluţie. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

7. Dar este oare cazul? • Capitalism– stat minimal, piaţătot mai multă piaţă - instrument natural folosit abuziv pentru controlul bogăţiei→ Piaţa dezintegrează, “centrifughează societatea nerandamentală în numele prosperităţii individuale” (M. Dinu, 2009) • Socialism – piaţă minimală, stat, tot mai mult stat; prin plan tot mai mult plan - instrument raţional folosit iraţional pentru controlul puterii→ Statul cotropeşte totul, “sufocă libera iniţiativă în numele binelui social” (M. Dinu, 2009) Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

8. CE ESTE STATUL? • Interpretările cele mai largi fac din Stat o necesitate indispensabilă a omului ca fiinţă socială, fenomen comun tuturor societăţilor. • În opinia lui Fernand Braudel, în procesul evoluţiei sale, Statul a rămas “ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicol de funcţii, de puteri diferite; doar mijloacele sale de acţiune se schimbă, sarcinile majore rămânând aceleaşi: a se face ascultat, a controla de aproape sau de la distanţă viaţa economică, a participa la viaţa spirituală”. • Probabil că nu există la ora actuală un alt spaţiu teoretic comun atâtor ştiinţe cum este Statul. Orice ştiinţă socială (şi nu numai) caută răspunsuri la întrebări privind Statul: Ce este Statul? (ştiinţele juridice, ştiinţele politice); Cum a apărut Statul? (istoria, sociologia, antropologia politică); Cum este organizat Statul? (politologia, sociologia, dreptul); Ce ar trebui să fie sau să devină Statul? (filozofia politică); Care este rolul Statului în asigurarea existenţei oamenilor? (economia, sociologia, politologia) etc. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

9. Esenţa dezbaterilor de idei, controverselor, polemicilor cu privire Stat constă, în general, în relaţia individ-Stat sau constrângere-libertate. • Pornind de la definiţia celebră dată Statului de Max Weber – acea agenţie în cadrul societăţii, care posedă monopolul constrângerii legitime, se pot distinge poziţii diferite cu privire la modul de organizare a constrângerii, cum ar fi: • 1. Contractualismul –organizarea constrângerii este posibilă pe baza unui consens raţional sau a unui “contract social”, care oferă garanţia ordinii sociale şi a libertăţii politice în schimbul ordinii naturale şi a libertăţii naturale. Statul apare, astfel, ca un fenomen dezirabil, voluntar, întruchipare a voinţei comune într-un spaţiu comun (Hobbes, Locke, Rousseau); • 2. Economismul – consideră libertatea individuală sinonimă cu libertatea schimburilor comerciale, iar ordinea socială – rezultat firesc al acestei libertăţi. În această viziune, Statul apare ca simplu “paznic” al ordinii născute din libertatea schimburilor comerciale; constrângerea nu este necesară pentru limitarea libertăţii, ci pentru paza sa (Mandeville, Smith etc.); Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

10. Socialismul – contestă compatibilitatea dintre Stat – ca formă de organizare a constrângerii şi libertate. Statul reprezintă o fracţiune a societăţii, care se ridică deasupra ei, un organism de dominaţie al unui grup social asupra altuia, un instrument de conservare a unei ordini sociale existente la un moment dat (Marx, Engels etc.); • 4. Anarhismul– neagă orice compatibilitate Stat-individ, constrângere- libertate. Statul nu este altceva decât o întruchipare a contrângerii şi dominaţiei absolute asupra individului (Proudhon, Godwin, Bakunin etc.). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

11. Indiferent de poziţia adoptată, Statul este identificat cu mijloacele ce permit crearea şi menţinerea ordinii sociale în limitele unui spaţiu determinat. • Definiţiile cele mai comune caracterizează Statul în raport cu trei aspecte esenţiale: • Un cadru spaţial, delimitat de graniţe (teritoriu); • Populaţia care trăieşte între graniţele respective (naţiunea); • Existenţa unei structuri, care constituie baza unităţii politice (autoritatea politică sau autoritatea publică). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

12. STATUL ŞI ECONOMIA • Astfel, din a doua jumătate a secolului XX, domeniul analizei economice consacrat Statului ca subiect, operator sau actor economic este desemnat în mod curent prin denumirea “economie publică”. Deşi obiectul său de studiu este la ora actuală bine determinat: originea, forma şi consecinţele economice şi sociale ale prestaţiilor, altor modalităţi de implicare în economie, finanţării şi organizării Statului, limitele economiei publice rămân flue. • Studiul Statului ca subiect operator sau actor economic implică operarea cu o serie de noţiuni generale referitoare la acest câmp de investigaţie economică şi la domeniile învecinate lui. • O primă precizare este necesară asupra noţiunii de “public”, opusă noţiunii de “privat” şi diferită de noţiunea de “colectiv” prin aceea că implică în mod obligatoriu prezenţa Statului. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

13. PUBLIC VS. PRIVAT • Termenii “public” şi “privat” (categorii de origine greacă) iniţial, indiscutabil, antitetici – sfera “polis”-ului, comună tuturor cetăţenilor liberi, era riguros delimitată de sfera “oikos”-ului, proprie fiecărui individ (gospodării, familii) – s-au devalorizat în timp, făcând graniţele lor tradiţionale să se estompeze. • Teoria economică adoptă în general faţă de aceste sectoare ipoteze globale opuse: • Sectorul privat asigură eficienţa economică, prin sistemul de alocare al pieţei concurenţiale; • Sectorul public asigură echitatea sau justiţia socială, prin sistemul de alocare bazat pe implicarea Statului în economie. • Sectorul public se poate distinge, într-o primă fază, de sectorul privat prin raportare la un criteriu pozitiv, bazat pe natura procesului de decizie. Modul de decizie în sectorul public,derivat din procesul politic, se deosebeşte fundamental de modul de decizie în sectorul privat prin faptul că este:centralizat; subordonat interesului general. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

14. Procesul de decizie în sectorul public implică trei nivele: • al instituţiilor politice (executiv, legislativ, judiciar); • al instituţiilor administrative; • al întreprinderilor publice. • Acţiunile publice(politici publice, prestaţii publice, reglementări etc.) – rezultat al procesului public de decizie, se deosebesc de cele de drept privat prin faptul că sunt: • subordonate interesului general; • prezintă continuitate; • permit accesul egal al persoanelor sau grupurilor de persoane pe care le vizează. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

15. STATUL ÎN SENS ECONOMIC • Deci, conform criteriului deciziei publice, sectorul public se poate defini ca fiind ansamblul organizaţiilor, instituţiilor, întreprinderilor în care prevalează un mod de decizie public. • Conform criteriului producţiei publice, sectorul public poate fi identificat cu sistemul de producţie a bunurilor şi serviciilor publice într-o accepţiune care cuprinde, pe de o parte, procesul de formare a cererii şi ofertei de bunuri publice, iar pe de altă parte, sistemul instituţional specific acestuia (proprietate publică asupra avuţiei, decizie publică, mecanism de realizare a interesului public etc.). • Admiţând că graniţele dintre sectorul public şi sectorul privat sunt dacă nu deschise, oricum nu strict delimitate, sectorul public sau Statul în sens economic, poate fi definit simplu ca ansamblu al tuturor activităţilor desfăşurate de Stat. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

16. COMPONENTELE PRINCIPALE ALE SECTORULUI PUBLIC • Instituţiile publice, operează cu venituri de la bugetul public şi bugetele locale şi cuprind: • Administraţiile publice centrale şi locale • Organisme de protecţie socială • Întreprinderile publice, operează cu venituri obţinute din vânzarea pe piaţă a producţiei proprii, cu subvenţii sau transferuri guvernamentale şi cuprind: • Regii autonome • Societăţi mixte cu capital de Stat • Bănci şi societăţi de asigurare cu capital de Stat. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

17. ADMINISTRAŢIILE PUBLICE CENTRALE ŞI LOCALE • produc bunuri cu caracter public (bunuri colective) destinate întregii societăţi, respectiv colectivităţii locale. Repartizarea competenţelor pe nivele (central, local, regional etc.) depinde de natura bunului public (deschiderea spaţială a externalităţilor sale), de diferenţele de gusturi şi preferinţe de la o regiune la alta, şi nu în ultimul rând, de gradul de descentralizare admis de sistemul de decizie politică. • Pe ansamblu, bunurile colective furnizate de administraţiile publice pot fi grupate pe domenii în: apărare naţională; justiţie; poliţie; securitate; urbanism şi protecţie a patrimoniului natural şi al peisajelor; transporturi; întreţinerea drumurilor, podurilor, porturilor, căilor de navigaţie şi canalelor; învăţământ; pregătire profesională; servicii culturale; protecţia mediului înconjurător; planificare, dezvoltare economică etc. Din punctul de vedere al consumatorului, se pot distinge bunuri publice care servesc unor necesităţi: casnice (distribuirea apei, gazelor, electricităţii etc.); de infrastructură urbanistică (curăţirea străzilor, servicii de salubritate, transporturi, întreţinerea drumurilor, pieţelor, parcărilor, porturilor etc.); de educaţie, culturale (învăţământ, teatre, biblioteci, muzee etc.); de protecţie şi siguranţă (poliţie, justiţie, pompieri, protecţia mediului înconjurător etc.); sociale şi politice (oficierea căsătoriilor, organizarea alegerilor electorale etc.). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

18. ORGANISMELE DE PROTECŢIE SOCIALĂ • direct subordonate puterii publice şi în care prevalează acelaşi sistem de decizie colectiv. Organizate iniţial sub forma unor societăţi mutuale muncitoreşti, care pe baza cotizaţiilor obligatorii realizau prestaţii pentru membrii lor (asigurări în caz de boală, accidente de muncă), sistemul de asigurări sociale s-a transformat profund în timp, căpătând pe lângă funcţia de asigurare şi funcţia de compensare a inegalităţilor economice, de unde şi denumirea actuală de organisme de protecţie socială. Acestea sunt însărcinate, la ora actuală, cu asigurări de boală, accidente, şomaj, pensii, ajutoare sociale pentru copii, familii, persoane cu handicap, bătrâni, apărarea mamei şi copilului etc. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

19. ÎNTREPRINDERILE PUBLICE • Regii autonome (de regulă monopoluri naturale, nu sunt concurate de firmele private); • Societăţi mixte cu capital de Stat (aflate în concurenţă cu firmele private, fac parte din sectorul public, dar sunt mai apropiate ca mod de funcţionare de sectorul privat); • Bănci şi societăţi de asigurare cu capital de Stat. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

20. COORDONATELE MECANISMULUI DE IMPLICARE A STATULUI ÎN ECONOMIE • Mecanismul implicării Statului în economie s-ar putea defini ca un sistem economic determinat de existenţa pieţei libere şi a implicării Statului în economie care, prin acţiunea lor combinată alcătuiesc un întreg şi funcţionează ca un organism. • Compatibilitatea care trebuie să existe între cele două părţi opuse: piaţa liberă şi Statul, astfel încât, sistemul economic determinat să funcţioneze ca un organismnu există în mod natural, de la sine, ci trebuie ingenios creată prin descoperirea şi asamblarea elementelor “tehnice” necesare funcţionării optime a sistemului. • În acest sens, trebuie mai întâi lămurite coordonatele mecanismului implicării Statului în economie: • cadrul general al implicării Statului în economie; • necesitatea implicării Statului în economie; • modalităţile de implicare a Statului în economie. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

21. PREMISE TEORETICE • Sistemul de referinţă faţă de care este discutată implicarea Statului în economie este piaţa cu concurenţă perfectă, sistem de concurenţă ideal caracterizat prin inexistenţa absolută a posibilităţilor de influenţare a preţului pentru subiecţii economici participanţi. Economia neoclasică a demonstrat că piaţa cu concurenţă perfectă asigură identitatea optimum - eficienţă - echilibru. • În realitate, funcţionarea pieţei libere pe baza unui mecamism al concurenţei imperfecte prezintă, în grade diferite, “defecte”, “lacune” sau chiar “falimente” al căror rezultat este îndepărtarea economiei de identitatea optimum-eficienţă-echilibru şi care motivează existenţa unui mecanism compensator al acţiunii publice. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

22. Lista argumentelor care pledează pentru implicarea Statului în economie cuprinde: • necesitatea corectării disfuncţiunilor de alocare ale pieţei libere determinate de: informaţia imperfectă, monopolizarea cererii sau a ofertei, existenţa monopolului natural sau tehnic, existenţa bunurilor colective şi a efectelor exterioare; • necesitatea corectării inegalităţilor economice grave, determinate de mecanismul concurenţial; • necesitatea reglementării relaţiilor de piaţă, în anumite cazuri; • necesitatea reglării şi echilibrării mecanismului pieţei libere; • insuficienţa iniţiativei private cu privire la activităţi sau bunuri de interes general sau naţional (bunuri colective ca: apărarea naţională, justiţia, infrastructura rutieră, energia electrică, energia atomică şi nucleară sau efecte exterioare ca poluarea etc.) Insuficienţa iniţiativei private în aceste domenii este determinată de rentabilitatea scăzută, incertitudinea recuperării cheltuielilor mari de cercetare sau legate de nivelul tehnologic, lipsa stimulentelor sau a sancţiunilor; • complexitatea şi dificultatea unor probleme de interes general (războaie, calamităţi naturale, dezechilibre economice grave, tulburări sociale etc.) faţă de care piaţa liberă este incapabilă; • modificări ale conjuncturii naţionale şi internaţionale, care determină necesitatea apărării economiei naţionale în interior şi a susţinerii actorilor economici naţionali în exterior de către Stat; • dobândirea de către Stat a statutului de actor economic nemijlocit: consumator de bunuri şi servicii (pentru apărarea naţională, administraţie etc. ); producător de bunuri şi servicii-marfă (energie electrică, transport, poştă, telecomunicaţii etc); investitor; agent pe piaţa monetară (proprietar al Băncii de emisiune), pe piaţa capitalurilor, pe piaţa muncii, pe piaţa valutară etc. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

23. LISTA ARGUMENTELOR CARE PLEDEAZĂ PENTRU IMPLICAREA STATULUI ÎN ECONOMIE (1) • necesitatea corectării disfuncţiunilor de alocare ale pieţei libere determinate de: informaţia imperfectă, monopolizarea cererii sau a ofertei, existenţa monopolului natural sau tehnic, existenţa bunurilor colective şi a efectelor exterioare; • necesitatea corectării inegalităţilor economice grave, determinate de mecanismul concurenţial; • necesitatea reglementării relaţiilor de piaţă, în anumite cazuri; • necesitatea reglării şi echilibrării mecanismului pieţei libere; • insuficienţa iniţiativei private cu privire la activităţi sau bunuri de interes general sau naţional (bunuri colective ca: apărarea naţională, justiţia, infrastructura rutieră, energia electrică, energia atomică şi nucleară sau efecte exterioare ca poluarea etc.) Insuficienţa iniţiativei private în aceste domenii este determinată de rentabilitatea scăzută, incertitudinea recuperării cheltuielilor mari de cercetare sau legate de nivelul tehnologic, lipsa stimulentelor sau a sancţiunilor; Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

24. LISTA ARGUMENTELOR CARE PLEDEAZĂ PENTRU IMPLICAREA STATULUI ÎN ECONOMIE (2) • complexitatea şi dificultatea unor probleme de interes general (războaie, calamităţi naturale, dezechilibre economice grave, tulburări sociale etc.) faţă de care piaţa liberă este incapabilă; • modificări ale conjuncturii naţionale şi internaţionale, care determină necesitatea apărării economiei naţionale în interior şi a susţinerii actorilor economici naţionali în exterior de către Stat; • dobândirea de către Stat a statutului de actor economic nemijlocit: consumator de bunuri şi servicii (pentru apărarea naţională, administraţie etc. ); producător de bunuri şi servicii-marfă (energie electrică, transport, poştă, telecomunicaţii etc); investitor; agent pe piaţa monetară (proprietar al Băncii de emisiune), pe piaţa capitalurilor, pe piaţa muncii, pe piaţa valutară etc. • Pornind de la necesitatea implicării sale în economie, modalităţile specifice de implicare a Statului sunt variate şi determină, fiecare în parte un rol economic specific. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

25. MODALITĂŢILE SPECIFICE DE IMPLICARE A STATULUI ÎN ECONOMIE • implicarea prin administraţiile publice (centrală, locale şi a securităţii sociale) cu rolul de a furniza (presta) servicii colective nemarfare, fără contraprestaţie directă din partea consumatorilor, prin alocarea unor resurse bugetare, dar şi cu rolul de a redistribui venitul naţional; • implicarea ca actor economic nemijlocit, jucând rolul de producător şi consumator de bunuri şi servicii; • organizarea şi instituţionalizarea la scară naţională a puterii publice prin elaborarea regimului juridic al proprietăţii şi al activităţii economice şi crearea cadrului instituţional-organizatoric necesar activităţii economico-sociale. Rolul Statului în această privinţă este de arbitru legal al interacţiunii dintre interesele individuale şi sociale, prezente şi viitoare, naţionale şi internaţionale; • elaborarea şi aplicarea de politici şi programe economice sectoriale, regionale şi generale prin care se stabilesc obiectivele generale şi specifice, precum şi modalităţile concrete ale implicării Statului în economie. Rolul Statului în acest sens este de reglator şi dirijor al economiei. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

26. ROLURILE STATULUI ÎN ECONOMIE • Inventariind rolurile multiple pe care Statul le joacă în economie (prestator de servicii colective nemarfare, alocator de resurse, redistribuitor al veniturilor, arbitru legal, reglator şi dirijor al economiei), putem concluziona că mecanismul optim al implicării Statului în economie presupune talentul obligatoriu de actor desăvârşit al Statului. • Sintetizând, din punct de vedere al obiectivelor urmărite, repertoriul Statului cuprinde următoarele roluri principale: • rolul alocativ subordonat obiectivului “eficienţă”; • rolul distributiv subordonat obiectivului “echitate”; • rolul reglator subordonat obiectivului “echilibru”. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

27. ROLUL ALOCATIV AL STATULUI. • Alocarea resurselor reprezintă transformarea resurselor productive în bunuri şi servicii de consum. Alocarea optimă a resurselor impune respectarea principiului eficienţei economice, ceea ce înseamnă pe de o parte - eficienţă productivă (maximizarea cantităţii produse pe unitate de factori de producţie consumaţi sau minimizarea consumului de factori de producţie pe unitate de produs); pe de altă parte - eficienţă alocativă (adaptarea optimă a ofertei la cerere). • Alocarea optimă a resurselor este un imperativ dintr-un motiv foarte simplu: resursele productive sunt rare în raport cu trebuinţele la fel de infinite ca şi visele oamenilor. Orice colectivitate care doreşte să-şi satisfacă trebuinţele în cel mai înalt grad posibil, adică, în termenii “economiei bunăstării”, să-şi crească nivelul de bunăstare, va urmări alocarea optimă a resurselor. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

28. DISFUNCŢIUNILE DE ALOCARE ALE PIEŢEI ŞI ROLUL STATULUI • Numim “disfuncţiune de alocare a pieţei” acea situaţie în care condiţiile necesare alocării optime a resurselor (sau eficienţei în sens Pareto) nu există parţial sau în totalitate. • Disfuncţiunile de alocare ale pieţei se manifestă prin preţuri care nu exprimă costurile sau utilităţile marginale, prin dezechilibre între cerere şi ofertă. Cauzele acestor disfuncţiuni, care justifică acţiuni publice în domeniul alocării resurselor, pot fi: • lipsa transparenţei perfecte a pieţei; • monopolizarea producţiei sau a cererii; • monopolul tehnic sau natural; • existenţa bunurilor colective şi a externalităţilor. • Acţiunea publică în procesul alocării resurselor însă, nu este motivată în mod automat de existenţa disfuncţiunilor pieţei. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

29. CRITERIUL LUI PARETO • o stare a economiei trebuie să fie preferată alteia dacă o persoană, cel puţin, câştigă fără ca oricare alta să piardă (criteriu relativ); • alocarea resurselor este optimă şi, prin urmare, bunăstarea colectivă este maximă dacă nu e posibil printr-o modificare a alocării să se amelioreze bunăstarea unei persoane, cel puţin, fără ca oricare alta să piardă (criteriu absolut). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

30. COSTUL DE OPORTUNITATE AL IMPLICĂRII STATULUI • În primul rând, trebuie ţinut cont că orice acţiune guvernamentală, oricât de restrânsă ar fi, exercită o influenţă asupra alocării resurselor deoarece implică inevitabil un consum de resurse şi deci, atâta vreme cât resursele sunt limitate, un cost de oportunitate. Acest cost de oportunitate se măsoară în funcţie de cantitatea de alte bunuri economice care ar fi putut fi produse cu resursele afectate acţiunii guvernamentale. Rezultă că, spre deosebire de piaţă, care asigură alocarea spontană a resurselor, printr-un proces de decizie descentralizat, Statul trebuie să vegheze să nu aloce resursele ineficient. • În al doilea rând, rolul constituţional al Statului de apărător al interesului general îi permite să depăşească în acţiunile sale pragul alocării optime a resurselor. Acest lucru este motivat fie de existenţa unor asemenea disfuncţiuni ale pieţei care îi perturbă complet funcţionarea, fie de obiective considerate mai importante decât alocarea optimă a resurselor (repartiţia echitabilă sau justă a bunăstării, echilibrul macroeconomic etc.) Implicarea Statului în alocarea resurselor trebuie stabilită în funcţie de amploarea disfuncţiunilor de alocare ale pieţei astfel încât pierderea de bunăstare pe care o generează acţiunea publică să fie inferioară pierderii de bunăstare determinată de disfuncţiunile de alocare ale pieţei. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

31. PRINCIPIUL COMPENSAŢIEI HICKS-KALDOR • Acest principiu al implicării guvernamentale corespunde unei extinderi a criteriului lui Pareto, extindere operată în teoria economică de Hicks şi Kaldor, cunoscută sub numele “testul de compensare Hicks-Kaldor” sau “principiul compensaţiei Hicks-Kaldor”. • Acesta stipulează că o stare Y a alocării este preferabilă din punct de vedere social unei stări X atunci când indivizii care câştigă prin acest schimb sunt în măsură, potenţial vorbind, să-i compenseze pe cei ce pierd şi să rămână în final cu un câştig. • Chiar dacă testul Hicks-Kaldor contravine parţial optimului lui Pareto, după compensare are loc ameliorarea bunăstării colectivităţii. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

32. BUNURILE COLECTIVE ŞI EFECTELE EXTERIOARE • Cea mai importantă cauză a apariţiei disfuncţiunilor pieţei din punctul de vedere al alocării resurselor o reprezintă existenţa bunurilor colective şi a efectelor exterioare. • Bunurile colective sunt definite de economia neoclasică ca “bunuri indivizibile ce pot fi consumate simultan de mai mulţi indivizi”. • Paul Samuelson defineşte bunurile colective ca pe acelea “al căror consum individual nu duce la sustragerea de la consumul său a altui individ”. • Bunurile colective se deosebesc de cele private prin două caracteristici specifice: • non-rivalitate • non-excludere • Non-rivalitatea bunurilor colective implică posibilitatea consumului acestora de către un număr mare de persoane fără un cost de producţie suplimentar. Consumul unei persoane nu micşoreaza cu nimic cantitatea disponibilă pentru toate celelalte persoane; este, prin urmare, non-rival consumului altor persoane. • Non-excluderea implică faptul că furnizorul bunului colectiv se află în imposibilitatea de a exclude pe cineva de la consumul acestui bun rezervând acest drept aceluia sau acelora care plătesc un preţ. Deci, odată produs, bunul colectiv este disponibil pentru toţi în mod gratuit. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

33. Efectele exterioare sunt definite de economia neoclasică ca efectele determinate de activitatea unui actor economic asupra utilităţii sau profitului altor agenţi economici, în afara unor tranzacţii de piaţă. Sunt numite aici: poluarea, fumul, deşeurile toxice, materialele radioactive provocate de anumiţi agenţi economici şi nocive pentru ceilalţi care sunt obligaţi să le suporte, afectând utilitatea acestora, fără a le acorda în schimb o despăgubire. Acestea sunt efecte exterioare negative. • Cea mai clară definiţie a efectelor exterioare pare a fi cea dată de Paul Samuelson: “efecte ce se produc când firmele sau oamenii impun costuri sau beneficii altora fără ca aceştia să plătească un preţ corespunzător sau să primească o plată corespunzătoare”. • Îngrijorătoare pentru guvern sunt, în principal, efectele exterioare negative ca poluarea aerului, apei, deşeuri radioactive, materiale toxice etc., care reclamă aplicarea unei politici de protejare a mediului înconjurător. Acest tip de politică se bazează pe existenţa unui set de reglementări legale cu privire la protecţia mediului înconjurător (niveluri maxime de poluare admise, sancţiuni etc.), care servesc controlului direct al poluării. Cu cât însă sancţiunile sau constrângerile impuse de Stat actorilor economici poluanţi vor limita mai mult libertatea de acţiune a acestora, cu atât efectele redistributive ale reglementării vor fi mai mari, iar mecanismul concurenţial mai mult afectat. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

34. ROLUL DISTRIBUTIV AL STATULUI • Alocarea optimă a resurselor corespunzătoare imperativului dublu al eficienţei productive şi al eficienţei alocative este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a optimului social. • Numeroase soluţii optime din punct de vedere al alocării sunt inacceptabile din punct de vedere al justiţiei sociale. Piaţa îşi va demonstra întodeauna injustiţia sau inechitatea atâta timp cât norocul sau şansa are de jucat un anumit rol. Pornind de la premisa că bunul simţ, moralitatea şi sensul justiţiei arată că nimeni nu trebuie să cunoască foamea şi depersonalizarea, implicarea Statului în domeniul distribuţiei devine absolut necesară pentru a corecta disfuncţiunile de distribuţie ale pieţei, manifestate prin inegalităţi economice. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

35. DISFUNCŢIUNILE DE DISTRIBUŢIE ALE PIEŢEI ŞI ROLUL STATULUI • Aşa cum am arătat deja, disfuncţiunile de distribuţie ale pieţei se manifestă prin inegalităţi economice. O posibilă definire a inegalităţii economice ar fi cea dată de Luc Weber, conform căreia inegalitatea economică se referă, în mod esenţial, la distribuţia bunurilor caracterizate printr-un drept de proprietate. • Distribuţia drepturilor de proprietate se află în opoziţie cu distribuţia drepturilor individuale fundamentale (respectul demnităţii umane, al sferei private, egalitatea în faţa legii; libertatea de opinie, de informare, de credinţă, de asociere, de întrunire sindicală, de profesie etc.); a drepturilor politice (dreptul la vot şi eligibilitate) şi a drepturilor sociale (asistenţa medicală, instruirea obligatorie şi superioară; dreptul la muncă, la locuinţă, de asigurare împotriva riscurilor vieţii - batrâneţe, invaliditate, şomaj etc.) - drepturi care sunt distribuite în mod universal şi egal tuturor cetăţenilor unei naţiuni, în conformitate cu Constituţia în vigoare. Odată lămurită limita între domeniul drepturilor de proprietate asociate bunurilor economice şi domeniul celorlalte drepturi constituţionale, pot fi căutate sursele inegalităţilor economice. • Cele mai frecvente metode utilizate pentru determinarea inegalităţilor economice sunt coeficientul Gini şi Hierchman stabilit pe baza curbei Lorenz ca raport între veniturile a 10% din populaţia cea mai bogată şi 10% din populaţia cea mai săracă[i]. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

36. INEGALITĂŢILE ECONOMICE • În funcţie de sursele provenienţei lor, inegalităţile economice ar putea fi clasificate astfel : • inegalităţi economice în situaţia dotărilor iniţiale identice, generate de: • inegalitatea eficienţei; • inegalitatea norocului; • inegalitatea investiţiei în capitalul uman (pregătire şcolară, profesională, universitară etc.); • inegalităţi economice determinate de funcţionarea imperfectă a pieţelor (inegalităţi de remunerare a factorilor de producţie în funcţie de regiune, ramură, poziţie, puterea sindicatelor, legislaţie etc.); • inegalităţi economice generate de inegalitatea dotărilor iniţiale datorită: Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

37. originii şi situaţiei familiale (inegalităţi de instruire, educaţie şi inegalităţi de dotare cu capital tehnic sau financiar); • discriminărilor economice (în funcţie de etnie, naţionalitate, sex, rasă, religie, vârstă, apartenenţă politică, apartenenţă la un grup de presiune etc.). • Dacă în prima categorie se includ inegalităţi inevitabile, imposibil de înlăturat, prin urmare şi de contestat; celelalte două categorii de inegalităţi sunt considerate nedrepte, fiind cel mai adesea catalogate ca “inegalităţi de şanse”. Inegalitatea şanselor este adeseori ilustrată apelând la modelul cursei pentru un premiu. Dacă dintre cei aflaţi în competiţie unii pornesc dintr-un punct mai apropiat de linia de sosire, iar alţii aleargă cu pietricele în pantofi, în mod sigur competiţia va fi etichetată ca nedreaptă. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

38. CRITERIUL DISTRIBUIRII JUSTE • vom nota câteva dintre criteriile de distribuire propuse de teoria economică: • criteriul clasic - al remunerării factorilor de producţie în funcţie de aportul lor la obţinerea rezultatelor economice prin salariu, profit, rentă; • criteriul neoclasic - al remunerării factorilor de producţie în funcţie de productivitatea lor marginală (propus de J.B. Clark); • criteriul lui Bentham - al maximizării utilităţii totale a comunităţii pe baza maximizării utilităţii individuale a fiecărui membru al comunităţii; • criteriul socialist - al egalităţii bunăstării tuturor membrilor unei colectivităţi; • criteriul colectivist (comunist) - “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”; Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

39. criteriul mixt - bazat pe asigurarea pentru toţi membrii unei colectivităţi a unui nivel de trai minim; peste acest nivel, distribuirea se face în funcţie de productivitatea marginală a factorilor de producţie. • criteriul lui Rawls - conform căruia distribuirea trebuie să determine ca bunăstarea celor mai defavorizăţi să fie cât mai mare posibilă. Criteriul se bazează pe ideea că orice individ va alege repartizarea care îi garantează cel mai mare venit minim şi operează cu regula “maximin” (maximizarea situaţiei minime). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

40. Teoretic, economistul poate alege un criteriu de distribuire sau altul; practic însă, formularea şi adoptarea criteriului de distribuire pe baza căruia Statul va opera redistribuirea veniturilor aparţine procesului politic. În societăţile moderne cu economie de piaţă, sistemele politice propun în principiu, criteriul mixt pe baza căruia inegalităţile nu sunt total înlăturate, lucru care nici nu este dorit de altfel, dar este eliminată sărăcia. • Din punctul de vedere al analizei prezente, obiectivul vizat de politica de redistribuire ar trebui să fie maximizarea bunăstării întregii colectivităţi, acordând prioritate absolută celor mai defavorizaţi. Acest obiectiv corespunde în oarecare măsură criteriului mixt, dar în totalitate, corespunde unei combinaţii a criteriului lui Bentham cu criteriul lui Rawls. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

41. ALTERNATIVE ŞI CĂI DE ACŢIUNE GUVERNAMENTALĂ ÎN SCOPUL REDISTRIBUIRII • Pentru a modifica distribuirea existentă a venitului naţional în conformitate cu obiectivele definite prin procesul politic de decizie pe baza unui criteriu ales de distribuire justă, Statul se confruntă cu o serie de alternative: • a)   să acţioneze, în principal asupra inegalităţilor economice generate de inegalitatea dotărilor iniţiale sau asupra inegalităţilor economice determinate de funcţionarea imperfectă a pieţelor; • b)  să acţioneze printr-o politică de redistribuire selectivă sau printr-una globală; • c)   să se implice direct, limitând posibilităţile de alegere ale cetăţenilor sau indirect. • Alegerea uneia sau alteia dintre alternative sau alegerea unei combinaţii dintre alternativele date trebuie să ţină cont de efectele secundare (asupra alocării resurselor; redistributive secundare; diverse) pe care le generează fiecare variantă în parte. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

42. ROLUL REGLATOR AL STATULUI • Teoria economică actuală a demonstrat necesitatea rolului reglator al Statului în economie pe baza a două considerente principale: inexistenţa concurenţei perfecte şi inexistenţa “mâinii invizibile” autoreglatoare a pieţei în economia reală. • Rolul reglator al Statului determinat de aceste considerente este dublu: reglator al concurenţei şi reglator al echilibrului. • În calitatea de reglator al concurenţei, Statul intervine în mecanismul concurenţial, în afara rolului său alocativ, ca şi “creator de reguli” şi “arbitru” al respectării acestora[i]. Instrumentul utilizat în acest scop este reglementarea. • În calitatea de reglator al echilibrului, acţiunea Statului vizează reglarea dezechilibrelor economice grave, stabilizarea economiei şi creşterea economică. Statul se comportă în acest caz ca un “dirijor” sau “stabilizator” al economiei şi utilizează instrumentarul pus la dispoziţie de politicile economice şi chiar programarea sau planificarea economică. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

43. DISFUNCŢIUNILE DE REGLARE ALE PIEŢEI ŞI ROLUL STATULUI • La fel ca şi în cazul rolului alocativ sau distributiv, rolul reglator al Statului are la bază disfuncţiuni ale pieţei. Din categoria disfuncţiunilor de reglare ale pieţei fac parte modificările în evoluţia variabilelor macroeconomice (cererea globală, oferta globală, cererea şi oferta de monedă), care determină o deviere a volumului producţiei, nivelului preţurilor sau ratei dobânzii. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

44. În calitate de “creator de reguli”, Statul trebuie să asigure premisele funcţionării normale a economiei de piaţă instituind reguli sau determinând cadrul legal pentru: protejarea proprietăţii private, asigurarea concurenţei efective şi a schimbului liber de bunuri şi servicii, faliment şi reorganizarea industrială. • Reglementarea este sinonimă cu impunerea de norme obligatorii şi antonimă cu libertatea de acţiune. Acţiunea de reglementare a Statului care vizează protejarea concurenţei, limitează libertatea de acţiune a celor cărora li se impun norme obligatorii însă, în acelaşi timp, limitează şi efectele negative ale acţiunii acestora asupra celorlalţi subiecţi ai mecanismului concurenţial. Prin urmare, reglementarea trebuie să evite să constrângă în aşa fel încât să sufoce dinamismul economiei. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

45. STATUL - “DIRIJOR”SAU “STABILIZATOR” AL ECONOMIEI • După ce Keynes a arătat că a obosit să aştepte echilibrarea economiei pe baza mecanismului automat de autoreglare a pieţei libere susţinut de economia clasică, lucrarea sa “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, a revoluţionat concepţia cu privire la rolul Statului în economie, demonstrând necesitatea implicării Statului în problema echilibrului macroeconomic şi a creşterii economice. Recordul de ocupare al anilor '60 pe fondul scăderii fiscalităţii după “reţeta” keynesistă a demonstrat succesul acesteia şi importanţa unui rol suplimentar al Statului-de “dirijor” al economiei. Inconvenientele “reţetei” keynesiste: creşterea inflaţiei, creşterea datoriei publice, expansiunea sectorului public, nu au adus revenirea la ortodoxia clasică. Mijloacele şi tehnicile recomandate de teoria economică a Statului pentru a “dirija” sau “stabiliza “economia, s-au înmulţit şi perfecţionat continuu de la revoluţia keynesistă încoace, căpătând culori diferite în funcţie de orientarea doctrinară care le-a propus. • Paul A.Samuelson consideră că rolul de “dirijor” al economiei atribuit Statului de dirijişti s-ar traduce mai degrabă într-un rol de “stabilizator” al economiei. Pentru Samuelson acest rol stabilizator trebuie să vizeze: reglarea ciclului de afaceri, reducerea şomajului, reducerea inflaţiei şi promovarea creşterii economice. • Pentru Nicholas Kaldor obiectivele funcţiei de stabilizare a Statului sunt: • creşterea economică (măsurată prin creşterea procentuală a produsului intern brut); • utilizarea optimă a factorilor de producţie (reducerea şomajului până la nivelul şomajului voluntar minimal); • stabilitatea preţurilor (măsurată prin rata inflaţiei); • echilibrul extern (exprimat prin echilibrul balanţei de plăţi). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

46. Funcţia de stabilizare a Statului constă, la ora actuală, în reglarea evoluţiei variabilelor macroeconomice astfel încăt să se limiteze principalele dezechilibre macroeconomice şi în promovarea stabilităţii macroeconomice şi dezvoltării echilibrate. Funcţia de stabilizare este înfăptuită printr-o politică specifică-politica de stabilizare. • În mod concret, politica de stabilizare vizează cererea sau oferta globală. Contextul economic care motivează implicarea asupra cererii sau asupra ofertei este diferit, la fel şi instrumentele utilizate. Politica de stabilizare axată asupra cererii determină efecte importante pe termen scurt, în timp ce o politică similară asupra ofertei induce efecte doar pe termen mediu sau lung. Oferta globală depinde în mod esenţial de muncă şi capital şi de progresul tehnic, de aici dificultăţile de modificare a ofertei pe termen scurt. Dacă se urmăreşte diminuarea ofertei globale trebuie luate în considerare creşterea automată a ratei şomajului şi a gradului de neutilizare a capacităţilor de producţie; în schimb, dacă se urmăreşte creşterea acesteia, trebuie asumate creşterea cererii şi a presiunilor inflaţioniste. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

47. Instrumentele politicii de stabilizare axată asupra ofertei sunt numeroase şi extrem de eterogene în funcţie de obiectivele urmărite. Acestea vizează în general: • ameliorarea generală şi adaptarea la cerere a calificării profesionale (instrumente generale: politica în domeniul învăţământului şi cercetării ştiinţifice; instrumente specifice: dezvoltarea posibilităţilor de calificare, recalificare, pregătire complementară, favorizarea mobilităţii profesionale etc.); • stabilitatea mediului economic şi a climatului de afaceri reflectate prin: stabilitatea preţurilor, minimizarea distorsiunilor asupra alocării resurselor, minimizarea efectelor negative asupra voinţei de a munci, economisi, investi etc.(instrumente monetare, fiscale; reglementare). Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

48. Instrumentele politicii de stabilizare axată asupra cererii globale sunt mai puţin numeroase şi mai omogene: • politica preţurilor şi veniturilor prin intermediul căreia se poate opera un control direct asupra preţurilor şi salariilor pe termen scurt; • politica monetară care, prin influenţa asupra ratei dobânzii sau a ratei de schimb, poate induce efecte pe termen mediu şi scurt; • politica bugetară, fără îndoială cel mai complex instrument, prin intermediul căreia pot fi compensate direct fluctuaţiile cererii private (de exemplu, creşterea cheltuielilor publice şi reducerea impozitelor acţionează automat asupra creşterii cererii globale). Puterea de acţiune a politicii bugetare a fost evidenţiată de Keynes, pentru care bugetul public era instrumentul privilegiat de stabilizare. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

49. DISFUNCŢIUNILE PIEŢEI versus DISFUNCŢIUNILE STATULUI ŞI CRITERIILE ACŢIUNII PUBLICE • Prezentarea disfuncţiunilor Statului trebuie precedată de căteva premise teoretice oferite de abordarea instituţională a sectorului public care, prezintă funcţionarea sistemelor politice prin analogie cu funcţionarea pieţelor : • producerea prestaţiilor sau politicilor publice este analizată ca şi producerea unui bun privat prin confruntarea cerere-ofertă şi oferta de acţiuni publice. • indivizii (cetăţenii) sunt exponenţii cererii; partidul sau coaliţia de la putere, guvernul şi administraţia publică asigură oferta. • cetăţenii urmăresc maximizarea utilităţii individuale prin diminuarea constrângerii impuse de combinaţia utilităţii publice-obligaţii financiare. • politicienii şi birocraţii urmăresc obiective personale, fiind obligaţi să satisfacă total sau parţial cererea pentru a le realiza. • Pornind de la premisele teoretice menţionate, în categoria particularităţilor sectorului public intră: Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009

50. TRANSPARENŢA IMPERFECTĂ • Transparenţa informaţiei pe piaţa prestaţiilor publice creşte odată cu lărgirea posibilităţilor de exprimare politică a cetăţenilor. Totuşi, complexitatea politicilor publice abundenţa termenilor pur tehnici în discursul politic, intervalele lungi de reacţie între propunerea unei politici şi apariţia urmărilor sale economice şi sociale efective, imprecizia procesului de decizie politică oferă mari posibilităţi de manipulare a informaţiei în scopuri electorale. Şcoala de vară "Criza economică şi statul de drept" , Suceava, 2009