Sulul sigilat (5,1-14)

1. Sulul sigilat (5,1-14)

2. Apoc.5 este clădită pe scena din cap.4. • Ioan vede la dreapta lui Dumnezeu, care șade pe tron, un sul ce este scris pe ambele fețe, sigilat cu 7 sigilii. • Înțelege că nimeni din întreg universul nu e vrednic să deschidă acel sul remarcabil. • Apoi, un Miel / ca un leu care pare junghiat deschide sulul. • Tot universul aclamă acest gest.

3. 5,1: În mâna dreaptă. Gr. epi ten dexian a fost în general tradus ca „în mâna dreaptă”, în mod deosebit pentru că s-a susținut că Ioan și-a conturat scena din Ezech.2,2-10. Fraza epi ten dexian nu mai apare nicăieri în întreaga Scriptură și foarte rar în literatura greacă. Aparițiile ocazionale din literatură, din sec.I până în sec.VII A.D., sugerează că expresia este un idiom pentru expresia „la dreapta”, ceea ce arată că fraza are mai mult de aface cu poziția (la dreapta) decât cu mâna dreaptă (ca membru al corpului). Deci sulul se afla la dreapta lui Dumnezeu pe tronul Său.

4. Un sul. În sec.I A.D., cuv. gr. biblion era cuv. clasic pentru sul, dar de asemenea era folosit pentru documente ale oricărei forme de codecuri (foi separate legate împreună), scrieri, scrisori și documente legale indiferent de material (ca de ex.: papirusul, tăblițe sau pergament). • Dovezile indică că biblion sigilat din Apoc. era de forma unui sul. • În primul rând codexul nu a apărut până în a doua jumătate sau chiar spre sfârșitul sec.I A.D. În al II-lea rând Ioan însuși indică că era vorba de un sul, când descrie că cerul se va strânge ca un biblion care era un sul (Apoc.6,14). În al III-lea rând fraza „scrisă pe dinlăuntru și pe dinafară” este mai apropiată unui sul.

5. Scrisă pe dinlăuntru și pe dinafară. Privind fraza în sine, ea este privită de toți ca fiind corectă, însă a scrie astfel pe un sul era o practică antică relativ rară în antichitate, sulurile în antichitate fiind scrise doar pe o parte. • Documentele scrise pe ambele părți se numeau opisthographos, și nu erau așa rare în sec. I și II A.D. • Cel puțin două documente scrise pe ambele părți sunt amintite în Vechiul Testament: cele două table ale mărturiei (Ex.32,15) și sulul lui Ezechel (2,9-10).

6. Fraza se poate referi la fel de bine și la așa zisul „document dublu” care era foarte bine cunoscut și larg răspândit pe vremea lui Ioan. Documentul dublu constă în două copii ale textului pe aceeași pagină: partea de sus a papirusului era rulată și legată cu un fir pentru a fi protejată; partea de jos rămânea nelegată ca să permită deținătorului să o consulte când dorește. Partea de sus era privită ca fiind înlăuntrul sulului iar cea de jos ca fiind exteriorul. Este dificil să ne putem da seama la ce se referă exact fraza: fie la scris și pe-o parte și pe alta sau la documentul dublu. Apoc. 5 nu spune că o parte era sigilată și alta nu, iar sulul din Apoc.10 se referă mai degrabă la desigilarea unui sul interior decât la un document dublu.

7. Sigilat. Faptul că sulul era sigilat este în concordanță cu practica comună a sigilării documentelor din lumea antică. Cu scopul de a proteja documentele legale (precum acte de vânzare, contracte, testamente și scrisori), un sigiliu imprimat era de obicei făcut cu un sigiliu sau inel, la sfârșitul documentului. Sigiliul funcționa astfel în loc de semnătură, indicând autenticitatea, valabilitatea, autoritatea, ratificarea sau protejarea documentului. • Cu scopul de a proteja împotriva deschiderii neavenite, documentul era legat cu sfoară și sigilat la nod (cu o pată de clei, ceară sau alte materiale moi)

8. Practica sigilării era comună în Israelul antic (Ier.32,10-11; Is.29,11). În timp ce sigilarea particulară era comună printre națiunile înconjurătoare, în Israel, sigiliile aparțineau în mod deosebit regilor și oficialilor. În Vechiul Testament punerea unui sigiliu era de obicei privit ca un act legal și oficial, de cele mai multe ori împlinit de un rege sau oficial. • Cu șapte sigilii. Practica de a sigila cu mai multe sigilii era larg răspândită în Orientul Apropiat din zilele lui Ioan. Arheologii au scos la lumină documente cu 2, 3, 7 sau mai multe sigilii.

9. Legea romană cerea ca un testament trebuia sigilat cu minim 7 sigilii ale martorilor care să dea validitate actului. Tot legea cerea ca alte documente precum contracte, certificate de naștere trebuiau certificate cu semnăturile a șapte martori. • Șapte. Faptul că sulul era sigilat cu șapte peceți, este semnificativ în contextul semnificației numărului în Apoc. și a Bibliei (apare în aproape 600 pasaje atât literare cât și simbolice). • Șapte este singurul număr folosit simbolic în Scriptură în orice grad cu o semnificație vizibilă și acesta este și singurul număr care pare să fie folosit simbolic cu o oarecare consistență în literatura contemporană extra biblică.

10. Așa cum este în general acceptat, fundamentul antic și Vechi Testamental este că simbolismul numărului 7 este totalitatea, perfecțiunea, plinătatea. Semnficația aceasta apare din observația că timpul se scurge în perioade de 7 zile. Aceasta duce la ideea de perioadă completă și de aici e numai un pas până la conceptul de total sau complet. În Vechiul Testament numărul funcționează ca un număr sacru al legământului din Dumnezeu și creația Sa, pentru toate relațiile și obligațiile. Și sistemul ceremonial apare ca fiind asociat cu nr.7. În Apoc. nr. apare de 56 de ori și joacă și un rol important în structura cărții.

11. 5,2 vrednic. În gr., axios însemnând vrednic, vrednic de stimă, merituos, potrivit, adecvat. • Până la vremea lui Ioan, conceptul a evoluat de la o calitate sau virtute generală la o calificare distinctivă care ar trebui să facă un candidat potrivit pentru o poziție înaltă sau o mare onoare. Vrednicia a devenit o virtute ce califică un împărat să susțină pretenția de a conduce pe baza modului în care câștigă afecțiunea și loialitatea supușilor săi. Această folosire seculară a conceptului a penetrat limbajul religios atât al evreilor cât și al creștinilor. • Termenul era frecvent folosit de autorii evrei cu referință la regalitatea și preoția Vechiului Testament.

12. În Apoc. 4&5, termenul desemnează o calificare unică pentru o poziție și cerință specială pe care nimeni afară de Dumnezeu nu o deține. • În 4,11, Dumnezeu stând pe tron este vrednic de onoare și glorie. În cap.5, prin virtutea morții Sale victorioase (v.5), Mielul este vrednic să deschidă sulul (5,9), apoi este vrednic să primească toată onoarea și gloria unui rege (5,12). În final atât Dumnezeu cât și Mielul sunt vrednici să primească onoarea. (5,13-14).

13. 5,5 Leul din seminția lui Iuda. Acest titlul merge înapoi în timp până la Gen.49,9. puterea, curajul, și maiestatea unui leu, care încă din vremurile antice este numit regele animalelor, îl face să fie un simbol potrivit în iudaism pentru Mesia victorios. • De exemplu, cartea apocrifă 4 Ezra menționează figura impozantă a unui leu care e descris ca „Mesia care Cel Mai Înalt este păstrat până înainte de sfârșitul zilelor care va apare din posteritatea lui David.”

14. Rădăcina lui David. Acest titlu funcționează ca o clarificare a precedentului titlu, desemnând Leul din seminția lui Iuda, ca descendent al regelui David. Acest titlu se întoarce înapoi la Is.11,1.10 și Ier.23,5-6; 33,14-16, Zah.6,12-13. În mai sus menționatele pasaje Vechi Testamentale, Rădăcina este legată de timpul când promisiunea legământului dată lui David, cu privire la continuarea tronului său, va fi împlinită în venirea unui descendent care va sta pe tron și va conduce peste națiuni. Printre evreii din timpul lui Ioan, Rădăcina lui David, a devenit titul preferat cu referire la Mesia ce va sta pe tronul lui David (Lc.1,32-33).

15. În Noul Testament, Rădăcina lui David și Fiul lui David, sunt titluri bine cunoscute cu referire la Isus Mesia, rege par excellence. Pavel în mod expres citează Is.11,10 ca având împlinirea în Isus (Rom.15,12). • În mod particular este interesant că Ioan prezintă prezintă pe Hristos ca Rădăcina lui David la începutul principalei părți profetice a cărții (5,5) ca de altfel și în declarația finală (22,16). Aceasta vrea să însemne că promisiunea Vechiului Testament a fost împlinită în Hristos, Mesia.

16. 5,6 șapte coarne. În Vechiul Testament, coarnele reprezintă forța, tăria și puterea. Pentru egipteni, Dumnezeu este precum coarnele unui vițel sălbatic (Num.23,22). Alte exemple: Deut.33,17; 1Sam.2,1. • În mod special coarnele reprezintă puterea regească (1Sam.2,10; 1Împ.22,11). • În același mod sunt prezentate coarnele și în Apoc.12,3; 13,1; 17,3.12; Dan.7-8. Șapte coarne reprezintă plinătatea puterii și omipotenței.

17. Șapte ochi, care sunt... Această imagine este luată din Zah.4,1o. Șapte ochi denotă omiprezența. • În Apoc. aceasta este o referință simbolică la trimiterea Duhului Sfânt de către Hristos în întreaga lume. • Cuv. grec. apostello (a emite, a produce), era termenul tehnic printre evrei pentru a trimite un oficial reprezentativ cu o sarcină specială (Mat.11,10; Fapte 10,17; Apoc.1,1; 22,6). • Termenul de aici se referă la misiunea mondială a Duhului Sfânt în baza autorității totale a lui Hristos. Această trimitere și misiune a Duhului Sfânt este mai târziu elaborată în Ev. după Ioan (14,26; 15,26; 16,7-15).

18. 5,7 din mâna dreaptă. Ca și fraza din 5,1, fraza greacă ek tes dexias, afară de Apoc.5,7, nu mai apare nicăieri în altă parte în Noul Testament și foarte rar în literatura greacă. Insuficientele dovezi arată că ea înseamnă atât „din mâna dreaptă” cât și „din partea dreaptă”. Semnificația frazei, trebuie determinată în baza idiomului precedent din 5,1. Faptul că sulul sigilat a fost găsit la dreapta lui Dumnezeu, sugerează că ek tes dexias, aici înseamnă „din partea dreaptă.”

19. 5,9 și ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău... Unele versiuni traduc textul „și ne-ai răscumpărat pe noi...”Citirea corectă este importantă pentru identificarea bătrânilor și a celor 4 ființe vii. Dacă „ pe noi” este original, atunci cei ce ce cântă (bătrânii și cele patru ființe vii) intră în rândul răscumpăraților. • Evidențele textuale pentru excluderea lui „pe noi” (hemas) le găsim în codex Alexandrinus și în versiunea etiopeană, în timp ce alte manuscrise grecești și versiuni includ pronumele „pe noi” fie înainte fie după, sau în locul lui Dumnezeu.Excluderea lui „pe noi” din text este bazată pe afirmarea că Alexandrinus este cel mai bun martor.

20. În ciuda faptului că puternice manuscrise susțin includerea lui „pe noi”, câțiva factori interni favorizează textul ce omite „pe noi.” • De exemplu, schimbarea bruscă de la prima persoană din vers.9 la pers. a III-a în vers.10, ar fi foarte nepotrivită. Apoi, faptul că melodia e cântată atât de către bătrâni cât și de către cele 4 ființe vii, ar identifica cele 4 ființe vii ca fiind sfinții mântuiți, o idee nesprijinită de context.

21. 5,10 ai făcut din ei... și vor împărăți pe pământ. Anumite versiuni moderne care se bazează pe Vulgata traduc: „și ne-ai făcut... și vom împărăți...”. Pe de altă parte atât traducerea la timpul prezent a verbului „a împărăți” cât și la timpul viitor au suport egal din partea manuscriselor.

22. Expunerea Ioan încă se uită prin ușa deschisă a templului/palatului ceresc. 5,1. Ioan vede sulul așezat pe partea dreaptă a tronului mai degrabă decât fiind în mâna dreaptă a lui Dumnezeu. Se știe că în antichitate tronul semăna mai mult cu o canapea. Când regii Vechiului Testament preluau tronul ei primeau coroana și sulul legământului (cartea Deut.): 2Împ.11,12; Deut.17,18-20; 1Sam.10,25.

23. Înțelegerea faptului că sulul era la dreapta lui Dumnezeu, este importantă pentru interpretarea corectă a evenimentului. Este în mod particular important că după înălțarea Sa, Hristosul cel înviat, a fost așezat pe tronul ceresc la dreapta lui Dumnezeu (Rom.8,34; Efes.1,20; Col.3,1; Evr.10,12; 1Petru 3,22). Astfel i-au fost oferite toată autoritatea, puterea și conducerea universului (Efes.1,20-22; Evr.1,13; 1Petr.3,22). • Înscăunarea lui Hristos pe tron la dreapta Tatălui a fost miezul credinței primilor creștini (Fapte 2,33-36; Evr.8,1) și împlinirea promisiunilor Vechiului Testament (Ps.110,1; Mat.22,41-45; 26,62-65).

24. Sulul este descris în termenii unui document legal al timpului. Ioan îl vede scris pe ambele părți ceea ce implică o mare cantitate de material scris. • În lumina Vechiului Testament, sulul din Apoc.5 fiind scris pe ambele părți se referă la legământul lui Dumnezeu cu poporul Său și la un mesaj profetic; pe de altă parte punând scena în contextul Noului Testament, sulul este sigur legat de „Lege și prooroci.” (Ex.32,15; Ezech.2,9-10; Fapte.13,15; Mat.5,17).

25. Sulul este sigilat și pe lângă cele spuse până acum despre asta, contextul cap.5 în mod puternic sugerează un alt concept implicat aici. Sigilarea din Dan. și Apoc. semnifică că revelația lui Dumnezeu poate fi „stocată” înainte de un timp fixat pentru ca necredicioșii și necititorii să să-i dea atenție (Dan.12,4,9; Apoc.10,4). • Faptul că sulul este sigilat cu 7 sigilii este în mod particular semnificant: (1) șapte exprimă ideea de plenitudine și totalitate. (2) ideea că sulul este perfect sigilat, contextul lui fiind profund secrect și ascuns pentru cunoașterea umană.

26. Scopul principal este observat din faptul că în Apoc.5, accentul central cade nu pe citirea sulului ci deschiderea și ruperea sigiliilor (5,2.5.9). • Sulul nu este deschis decât mai târziu în cap.6-8. • Scopul principal al acestui puternic accent pus pe înșăptita sigilare este acela de a contrasta totala nevrednicie și inabilitate a tuturor ființelor create din univers cu plenitudinea divină și totalitatea vredniciei și abilității lui Hristos. El singur din tot universul e egal cu Dumnezeu.

27. Contextul Apoc.5 indică faptul că datorită factorului uman, a nevredniciei și incapacității ființei umane, sulul era sigilat. Dovezi puternice sugerează că cartea legământului care reprezintă dreptatea și autoritatea regilor israeliți de a conduce ca și co-rege cu Dumnezeu pe tronul davidic (Deut.17,18-20; 2Împ.11,12), era privită de evreii din vremea lui Ioan ca fiind sigilată la decesul regatului davidic pe perioada exilului babilonian. Sigilarea a rezultat din nevrednicia și necredincioșia regilor israeliți și a poporului peste care ei au condus (Is.8,16; Dan.12,4.9). Se aștepta apariția viitorului descendent al lui David care va împlini rolul unui rege ideal și adevărat al lui Israel. Pe baza acestui concept vechi testamental atât evreii cât și creștinii și-au construit viziunea asupra venirii Mesiei.

28. 5,2-4. Cuvântul vrednic este cuvântul cheie în întreg capitolul și în Apoc.5 reprezintă o calificare unică posedată doar de Dumnezeu. • 5,5-6. Deși conceptul de merit (merituos), cu referire la Hristos cel înviat, este prezentat în multe locuri din Noul Testament (Fapte 2,22-36; Fil.2,5-11; Evr.12,2), el este unic în această scenă. Victoria lui Hristos pe cruce L-a făcut vrednic, în primul rând să desigileze sulul legământului, care datorită nevredniciei regilor davidici a fost sigilat. În al doilea rând l-a făcut vrednic să împartă tronul cu Tatăl și să primească regalitatea cosmică. • Prin cele două titluri ale lui Hristos din acest capitol se dovedește că El este de origine împărătească.

29. Când creștinii primului secol au citit despre Rădăcina lui David fiind vrednică să se apropie de tron, să ia sulul, să fie aclamată regește, ei nu au avut nici o îndoială că aceasta este împlinirea profețiilor Vechiului Testament și au mai înțeles că ziua promisă va veni când regele promis, Rădăcina lui David va fi instalat pe tronul ceresc. • În timp ce Leul arată ce a făcut Hristos (El a învins), Mielul arată cum a făcut-o. Figura mielului de aici și din restul Apoc. trebuie înțeleasă în contextul conceptului și ritualului sacrificial vechi testamental, în care sângele mielului sacrificat era legat cu răscumpărarea.

30. Aici este punctul principal al scenei. Hristos este vrednic să ia sulul și să-l deschidă prin virtutea morții victorioase pe cruce prin care a fost capabil să răscumpere omenirea și să câștige triumful asupra morții (5,5-6). Crucea a fost cea care L-a făcut pe Hristos unic și vrednic de această onoare. • Cele șapte duhuri reprezintă lucrarea deplină a Duhului Sfânt și aici este singurul loc din toată cartea în care este menționat că Duhul Sfânt a fost trimis pe pământ. Mai devreme în carte (1,4; 4,5), cele 7 duhuri sunt observate înaintea tronului lui Dumnezeu. Conform lui Ioan 7,39, Duhul nu venise pentru că Hristos nu fusese glorificat, iar în ziua cinzecimii, Petru explică că venirea Duhului era rezultatul înălțării lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2,32-36).

31. De vreme ce Hristos este acum înălțat pe tronul universului, lucrarea Duhului este nelimitată în a aplica moartea victorioasă a lui Hristos pe cruce ființelor umane și în a proclama împărăția lui Dumnezeu pe pământ. 5,7. Aici vine momentul de vârf al întregii viziuni. Prin primirea sulului, Hristos este învestit în oficiul de Conducător suprem al universului, co-împărat cu Tatăl. El este regele legal al universului. 5,9-14 În mod particular este semnificativă poziția ființelor cerești în sala tronului – toți înconjoară tronul și oferă aclamații regale. Această centralitate a tronului din cap.4, care fusese pierdută la începutul cap.5, revine din nou, câștigând o nouă semnificație.

32. O retrospectivă a cap.5 • Apoc.4 și 5 descrie al patrulea eveniment mare din istoria salvării, încoronarea înălțatului și glorificatului Hristos pe tronul ceresc după întruparea, moartea și învierea Sa. • Două evenimente urmează să aibă loc: revenirea și judecata executivă când planul de salvare a lui Dumnezeu va fi ajuns la concluzii. • Întronarea lui Hristos marchează începutul sfârșitului, definește natura sfârșitului istoriei și descrie cine va participa la victoria Mielului. • Aceasta face din Apoc.4-5 secțiunea pivotală a întregii cărți.

33. Ceea ce este descris în cap.4-5 nu poate fi dat la o parte sau omis, deoarece contiuarea devine de înțeles. • Sunt cel puțin două motive pentru care Apoc.4-5 are o semnficație atât de specială pentru poporul lui Dumnezeu de azi: 1. Înscăunarea lui Hristos înseamnă inaugarea sanctuarului ceresc. Deși Apoc. pune atât de mult accent pe inaugurarea lui Isus în rolul Său regal, epistola către Evrei descrie în mod particular aspectele preoțești ale înălțării. Acolo Isus este prezentat ca înălțându-Se la cer în baza morții și învierii Sale, dând perdeaua la o parte și așezându-Se pe tronul lui Dumnezeu (Evr.1,3.13; 8,1; 10,12; 12,2).

34. Punctul central al cărții este Evr.8,1-2. Fiind așezat pe tron, îl califică pe Isus să oficieze sanctuarul ceresc. De aceea Apoc. și Evr. ar trebui studiate împreună. 2. Al doilea motiv important este că încoronarea lui Hristos a avut loc la Ziua Cinzecimii (Fapte 2,32-33; Ioan 7,39; Efes.4,8.11-14; Apoc.5,6).

35. Înălţarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmaşii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduinţă. Pentru aceasta, ei trebuia să aştepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin porţile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, şi Hristos a fost cu adevărat proslăvit,chiarcu slava pe care o avusese la Tatăl din veşnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinţei Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmaşilor Săi, ca un semn că El a primit, ca preot şi împărat, toată puterea în cer şi pe pământ şi că El era Cel Uns peste poporul Său.

36. Venirea Duhului Sfânt la Cinzecime a marcat începutul expansiunii împărăției lui Hristos. • Predicarea Evangheliei a început cu mesajul central despre Isus ce a fost întronat (Fil.2,6-11; Evr.8,1; Fapte 2,32-36; 5,30-31; Efes.1,20; Col.3,1). • Poporul lui Dumnezeu de azi nu trebuie să uite că principala sarcină a Duhului Sfânt este să fie martor al lui Isus (Ioan 15,26) și să-L glorifice (Ioan 16,14). • Este o singură veste bună a salvării prin Hristos care poate îmbogăți și trasforma inima omenească și poate conduce oamenii să răspundă chemării evangheliei veșnice să se teamă de Dumnezeu, dându-I slavă și închinându-Se (Apoc.14,7).

37. Răstignitul, înviatul și glorificatul Domn și Împărat este pe tronul universului. El este cu poporul Său – El controlează totul. • Fie ca poporul lui Dumnezeu să nu uite niciodată că ținând esența evangheliei în minte, le va da deplin succes în predicarea mesajului final celor pierduți și suferinzi.