IL DUECENTO – caractere generale

1. IL DUECENTO – caractere generale Procesul de dezagregare a Imperiului Roman se desfăşoară de-a lungul unei perioade de aproape două secole, când, în anul 476, Odoacru, regele tribului germanic al herulilor, înlătură autoritatea imperială, Roma încetase de mult să mai fie centrul unic al provinciilor dependente de ea. Dar faptul politic şi militar al "căderii Romei" nu anulează autoritatea culturii romane şi nu înlătură tradiţia multiseculară a instituţiilor care o au la temelia lor. Cultura romană continuă să existe dincolo de descompunerea Imperiului, iar forţa şi durata acestei supravieţuiri a ei variază în funcţie de condiţiile noi, create în fostele provincii. Stabilirea francilor în Galia, la începutul secolului al VI-lea grăbeşte transformări lingvistice în aceasta provincie şi pregăteşte condiţiile formarii unei culturi noi, neolatine. Tradiţia culturii latine, care continuă să acţioneze spontan, devine treptat semnul unei opţiuni. În procesul ei de formare, cultura franceză se sprijină conştient pe tradiţia culturii latine. Şi aşa-numita "renaştere" din secolul XII reprezintă tocmai efectul unei asemenea opţiuni.

2. IL DUECENTO – caractere generale Situaţia Italiei este, însă, diferită de aceea a Galiei romane. Punct de plecare al romanităţii în expansiunea ei politică, militară şi de cultură, Italia rămâne până târziu, în secolul al XIII-lea, sub autoritatea tradiţiei latine. Spre sfârşitul secolului al X-lea, după ce cultura latină fusese tiparul de gândire şi de expresie al ştiutorilor de carte, operele scrise în latineşte îşi dobândesc autonomia. La sfârşitul secolului al X-lea, limba italiană există (latino volgare) şi ea este limba uzului cotidian. Operele de limba latină cuprinse între secolele V-X aparţin culturii latine târzii şi ele sunt operele de conţinut creştin. În momentul în care generaţia următoare, şi anume intelectualii formaţi în şcolile latine, va dispune şi de o limbă proprie, conştientă fiind că aceasta este o limbă nouă faţă de cea veche, ea va privi cultura latină drept o moştenire literară şi o va accepta numai ca atare. Se va impune în schimb, de aici înainte, crearea unei culturi integral noi, care nu numai prin conţinut, dar şi prin limbă, să fie o cultură a timpului ei.

3. IL DUECENTO – caractere generale Folosirea în scris a limbii noi, a limbii "vulgare", corespunde acestei nevoi. În momentul când bilingvismul devine conştient, întâlnim primul text în limba italiană, şi îl considerăm astfel nu pentru că în el transformările latinei vulgare ar fi duse până la capăt şi limba ar fi integral o alta, cea italiană, ci pentru că cel care scrie cuvintele respective le separă de textul latinesc, dovedind că este conştient de deosebirea limbilor respective. Cele patru versuri, alcătuind aşa-numita "Ghicitoare din Verona" (L'indovinello veronese), se găsesc într-un codice mozarab descoperit în biblioteca unei biserici din Verona. Plasate într-un colţ de pagină, izolate de textul religios, ele par a fi fost scrise de copist într-un moment de răgaz, când, întrerupând transcrierea textului latin, el s-a distrat notând versurile unei ghicitori populare, "oile negre pe câmpul alb", metaforă a scrisului, a literelor înşirate pe o bucată de hârtie. Socotite a fi fost scrise la finele secolului al VIII-lea sau la începutul celui următor, versurile ghicitorii păstrează caractere fonetice şi morfologice latine (boves, pareba, negro), dar prezintă, la toate verbele, imperfectul cu desinenţa în -ba, căderea consoanei finale fiind semnul transformării romanice.

4. IL DUECENTO – caractere generale De la "Ghicitoarea veroneza” până la "Carta din Capua" (Carta Capuana - martie 960) este o distanţă de timp de peste un secol, în care nu cunoaştem alte documente în limba italiană. De altfel, până la descoperirea Ghicitorii, Carta Capuana era socotită drept cel mai vechi document de limba italiană: în cuprinsul textului latin, care expune amănunţit revendicările mănăstirii din Montecassino asupra pământului aparţinând unui oarecare Rodelgrimus, natibo di Aquino, apare formula de jurământ în limba italiană, prin care fiecare dintre martorii aduşi de călugări declară, pe rând, ca ştie "că acele pământuri, cuprinse între hotarele acestea, le-a stăpânit timp de treizeci de ani Ordinul Sfântului Benedict". În cei peste o sută de ani care urmează, documentele continuă să fie foarte rare. Secolul al XI-lea ne oferă, în afară de aşa-numita Confessione umbra, spovedania unui cavaler, inscripţia din biserica de la San Clemente din Roma. Trebuie să ajungem în secolul al XII-lea pentru a găsi documente mai numeroase: "Ritmul bellunez" (Il ritmo bellunese), patru versuri cuprinse într-o cronică latină despre oraşul Belluno şi care amintesc fapta de vitejie a unor cavaleri; "Ritmul de la Montecassino", curioasa poveste alegorică despre întâlnirea şi convorbirea a doi pelerini, fiecare dintre ei exponent al unui alt ideal de viaţă: pelerinul care vine dinspre Orient este adept al contemplaţiei, iar cel care vine dinspre Occident laudă existenţa activă şi bucuria de a trăi.

5. Poezia italiană, poezie dialectală. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, în principalele Comune ale Italiei, apare o producţie poetică dialectală. Cultura comunală sau "naţională", întrucât Comunele sunt primele state italiene, consolidate odată cu descompunerea regatelor germanice şi cu înfrângerea împăraţilor germani, expune şi oglindeşte ideologia religioasă şi morală pe care se sprijină viaţa socială a micilor state. Fie că reflectă în mod direct fapte de cultură, fie că este creaţie individuală, aceasta literatură este produsul unei civilizaţii italiene bine individualizate. Înflorirea rapidă a acestei culturi "naţionale", care în curs de câteva decenii ajunge în pragul operei lui Dante, apare de la început ca o literatură matură, în care întâlnim aproape simultan compoziţiile modeste ale unor poeţi anonimi şi primele sonete ale "Dulcelui Stil Nou" (Il Dolce Stil Nuovo). Această literatură comunală se prezintă, într-o prima etapă, ca o producţie pluridialectală, în care fiecare regiune geografica este reprezentată. Către jumătatea secolului, centrul de greutate al Peninsulei este în sud - în regatul lui Frederic al II-lea - care absoarbe cea mai mare parte din potenţele de cultura al Italiei. În curând, el se va deplasa spre Comunele învingătoare asupra Imperiului, iar centrul culturii se va fixa în curând la Florenţa, unde existau, la acea data, condiţiile necesare acelei întâlniri de idei multiple care fac posibilă apariţia poeziei culte.