Armata română şi societatea românească în secolele al XIX-lea şi al XX-lea

1. Armata românăşi societatea româneascăîn secolele al XIX-lea şi al XX-lea PETRE OTU Director adjunct al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară

2. A. Schiţă istorică a evoluţiei armatei române • Reorganizările din 1830. Context şi semnificaţie • Etapa regulamentară (1830-1849): • măsurile de modernizare în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu; • preeminenţa influenţei ruseşti. • Concepţia paşoptistă asupra organismului militar românesc: • înfiinţarea Gărzii Naţionale în Ţara Românească; • organizarea militară românească în Transilvania.

3. Occidentalizarea armatei române • reformele lui Alexandru Ioan Cuza - “misiunea Lamy”; • între modelul francez şi german. Domnia lui Carol; • predominanţa modelului francez în perioada interbelică. • De la armata regală la armata populară (1944-1989) • crearea armatei populare, după modelul sovietic; • control politic strict; • armata – bază a sistemului/factor de contestare a regimului. • Armata română după Decembrie 1989. Revenirea la modelul occidental de organizare • reforma profundă a organismului militar; • participarea armatei la Parteneriatul pentru Pace; • România membră a Alianţei Nord-Atlantice; • Misiuni internaţionale ale Armatei României.

4. B. Organismele politico-militare de conducerea apărării • Comandant suprem al armatei: - domnitorul; - regele; - preşedintele republicii; • Consiliul de Coroană (1877-1940); • Consiliul Superior al Apărării Ţării (1924-1940) • Consiliul Apărării (1969-1989); • Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (1991–)

5. C. Politica printre militari. Militarii în politică • prevederile Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938 stipulau neutralitatea armatei faţă de eşichierul politic; • militarii puteau fi aleşi doar atunci când se aflau în poziţie de rezervă sau de retragere; • ministrul apărării (de război) provenea, de regulă, dintre militarii activi. Şi oameni politici au ocupat acest post, fie ca titulari fie ca ad-interim (Ion C. Brătianu, Nicolae Filipescu, Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu, ş.a.); • unii militari au exercitat şi funcţia de ministru la diferite departamente civile;

6. în timpul regimului comunist, totalitatea militarilor au fost înregimentaţi politic; • după 1990 s-a revenit la neutralitatea armatei, dar dreptul de vot este garantat; • armata a devenit factor de guvernare pentru scurte perioade de timp (1866, 1918-1919, 1940-1945); • Personalităţi militare care au îndeplinit funcţia de prim- ministru: - general Nicolae Golescu (1 mai-16 noiembrie 1868); - general Ioan Em. Florescu (4-26 aprilie 1876); - general George Manu (5 noiembrie 1889-15 februarie 1891); • general Ioan Em. Florescu (21 februarie-25 noiembrie 1891);

7. general Alexandru Averescu (29 ianuarie-27 februarie 1918); • general Constantin Coandă (24 octombrie-29 noiembrie 1918); • general Arthur Văitoianu (27 septembrie-28 noiembrie 1919); • general Alexandru Averescu (13 martie 1920-13 decembrie 1921); • general Alexandru Averescu (30 martie 1926-4 iunie 1927); • general Ion Antonescu (4 septembrie 1940-23 august 1944); • general Constantin Sănătescu (23 august-6 decembrie 1944); • general Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945).

8. D. Armata – ca parte a politicii de guvernare • în perioadele de pace resursele alocate armatei au fost modeste (1878-1914, 1920-1939; 1965-1989.) Au contat alianţele din care au făcut parte România-Puterile Centrale (1883-1914), Mica Înţelegere (1920-1939), Înţelegerea Balcanică (1934-1940), Tratatul de la Varşovia (1955-1991); • în perioadele de tensiuni internaţionale sau de conflict, armata a beneficiat de atenţia factorilor de guvernare (1914-1920; 1939-1945, 1948-1958); • armata a fost folosită pentru menţinerea ordinii interne – răscoalele din 1888 şi 1907, 21-23 ianuarie 1941, 16-22 decembrie 1989; • armata – factor economic; • armata – factor de coeziune a naţiunii (“şcoală a naţiunii").

9. E. Concluzii • Armata – o instituţie de bază în evoluţia României, parte componentă a societăţii; • România nu a avut o tradiţie militaristă, nu a cunoscut lovituri de stat, pronunciamente, regimuri militare etc.; • Armata s-a păstrat de-a lungul existenţei sale, în limitele constituţionale; ea nu a fost o castă, ci mai mult o elită, înţeleasă în sens tehnic; • Implicarea militarilor în politica de guvernare s-a realizat pe termen scurt şi fără schimbări majore în viaţa societăţii; • Politica de guvernare a ţinut cont de necesităţile armatei într-un mod inegal; în perioadele de pace resursele au fost îndreptate spre domeniile civile, în timp de conflict sau tensiune s-a realizat o cursă contra-cronometru, fără eficienţa scontată.